Luna este un corp stâncos, acoperit de cratere și de câmpii întunecate de lavă solidificată, numite „mări”, iar după ipoteza acceptată de majoritatea cercetătorilor s-a format dintr-o ciocnire uriașă între Pământul tânăr și un alt corp de mărimea planetei Marte. Nu are atmosferă și nici apă lichidă, așa că suprafața ei s-a păstrat aproape neschimbată de miliarde de ani, ca un arhiv al istoriei violente a Sistemului Solar.
Privită cu ochiul liber, Luna arată o față cu pete gri și zone luminoase. Cu un binoclu sau un telescop mic, fiecare dintre ele devine un teren cu munți, văi și mii de cratere. Mai jos afli ce vezi de fapt, cum s-a format fiecare tip de relief și cum alegi momentul potrivit pentru observații.
Cum s-a format Luna?
Cea mai acceptată explicație este ipoteza impactului gigant: acum aproximativ patru miliarde și jumătate de ani, un corp de mărimea lui Marte, numit în modelele astronomilor Theia, a lovit Pământul tânăr. Resturile aruncate pe orbită s-au adunat într-un inel, apoi într-un singur corp, Luna. Ipoteza explică de ce roca lunară seamănă ca alcătuire cu mantaua Pământului și de ce Luna are un nucleu de fier foarte mic.
Alternativele mai vechi, precum captarea unui corp trecător sau formarea simultană cu Pământul, explică mai greu aceste date. Cercetarea continuă, iar probele aduse de misiuni, analizate în laboratoare, rămân argumentul principal. Locul Lunii în vecinătatea noastră cosmică este plasat în Sistemul Solar: planetele, lunile și distanțele explicate.
Câteva cifre utile, general acceptate:
- Distanța medie până la Pământ: aproximativ 384.400 de kilometri.
- Diametru: circa 3.474 de kilometri, adică un sfert din cel al Pământului.
- Gravitația la suprafață: aproximativ o șesime din cea terestră.
Ce sunt mările și înălțimile lunare?
Mările lunare sunt câmpii întinse, întunecate, formate din bazalt, o rocă vulcanică, iar înălțimile sunt zonele deschise, mai vechi, bogate în cratere. Numele de „mări” vine de la astronomii care, înaintea telescopului, credeau că petele întunecate sunt oceane. Nu conțin apă, ci lavă solidificată, care a umplut bazinele uriașe create de impacturi mari, cu mult timp în urmă.
| Tip de relief | Aspect | Vârstă relativă | Număr de cratere |
|---|---|---|---|
| Mări (maria) | întunecate, netede | mai tinere | relativ puține |
| Înălțimi (terra) | deschise, accidentate | mai vechi | foarte multe |
Faptul că înălțimile au mai multe cratere decât mările e un argument de logică simplă: o suprafață care există de mai mult timp a primit mai multe lovituri. Astronomii folosesc numărarea craterelor pentru a data suprafețele, nu doar pe Lună, ci și pe alte planete. Bazaltul, roca mărilor, se naște la fel ca pe Pământ, prin răcirea lavei, iar mecanismele sunt prezentate în Vulcanii: cum se formează, cum sunt alcătuiți și de ce erup.
Pe partea dinspre noi se află cele mai întinse mări. Cealaltă față, cunoscută drept „fața ascunsă”, are mult mai puține mări și arată mai accidentată. Ea nu este „întunecată”, ci doar nu se vede de pe Pământ, deoarece Luna face o rotație în jurul axei exact în timpul în care face un tur în jurul Pământului. Efectul se numește rotație sincronă și este explicat, împreună cu fazele, în Fazele Lunii: de ce își schimbă Luna forma pe cer.
Cum apar craterele și de ce se păstrează?
Craterele se formează când meteoriți, asteroizi sau comete lovesc suprafața cu viteze de zeci de mii de kilometri pe oră. Energia impactului topește și aruncă roca în jur, lăsând o depresiune circulară, cu margini ridicate. Forma rotundă apare indiferent din ce unghi vine corpul, pentru că explozia se propagă în toate direcțiile. Despre corpurile care produc impacturi, vezi Cometele și asteroizii: diferențe, origine și orbite.
Pe Pământ, craterele dispar sub ape, vânt, vegetație și mișcarea plăcilor. Pe Lună nu există aer, ploaie sau tectonică activă, deci craterele rămân aproape intacte. Singurele „șterse” sunt cele acoperite de alte impacturi sau de lavă. Suprafața este acoperită de regolit, un strat de praf și fragmente de rocă, foarte fin și abraziv, rezultat din bombardamentul continuu cu micrometeoriți.
Sfat: Cele mai dramatice cratere sunt Tycho, cu o rețea de raze luminoase care se întind pe sute de kilometri, și Copernicus, cu pereți în trepte. Ambele se găsesc ușor cu un binoclu în zilele de după primul pătrar.
Ce temperaturi și ce condiții are Luna?
Luna nu are atmosferă care să reținească sau să distribuie căldura, deci diferențele de temperatură sunt uriașe. Ziua, la ecuator, suprafața poate depăși 100 de grade Celsius, iar noaptea scade sub minus 150. O zi lunară, de la un răsărit al Soarelui până la următorul, durează aproximativ 29,5 zile pământești.
Doar la poli, în fundul unor cratere permanent umbrite de Soare, temperaturile rămân extrem de scăzute, iar sondele au găsit semne de gheață de apă. Descoperirea contează pentru misiunile viitoare, pentru că apa poate fi folosită drept resursă. Pentru a ajunge acolo, oamenii au nevoie de rachete puternice, al căror mod de funcționare este explicat în Rachetele: cum funcționează și cum au dus omul în spațiu.
Luna influențează și Pământul. Atracția ei gravitațională produce mareele oceanelor și a încetinit treptat rotația planetei noastre. Fenomenul se bazează pe aceleași legi ale gravitației, descrise în Gravitația: de ce cad obiectele și cum se mișcă planetele.
Cum observi relieful Lunii?
Cel mai bun moment să observi relieful este în fazele de crai și de pătrar, nu la lună plină. La lună plină, Soarele luminează suprafața frontal, deci nu există umbre, iar relieful pare plat. Lângă terminator, linia dintre partea luminată și cea umbrită, Soarele este jos pe orizontul lunar, iar umbrele lungi scot în evidență marginile craterelor și vârfurile munților.
Un plan simplu pentru o seară de observații:
- Alege o noapte între primul pătrar și luna plină sau între luna plină și ultimul pătrar, după preferință.
- Începe cu ochiul liber și identifică mările mari, apoi treci la binoclu.
- Cu un binoclu sau telescop, plimbă privirea de-a lungul terminatorului.
- Notează sau desenează trei cratere; seara următoare, vezi cum s-au schimbat umbrele.
- Dacă vrei detalii mai fine, treci la un telescop mic, cu mărire de 50–100 de ori.
Despre instrumentele potrivite, Binoclul pentru astronomie: ce alegi și ce poți vedea cu el și Telescopul pentru începători: tipuri, deschidere și alegere îți arată opțiunile, iar Astronomia pentru începători: ghid complet al cerului te ajută să-ți construiești un calendar de observații.
Întrebări frecvente
De ce vedem mereu aceeași față a Lunii?
Pentru că durata rotației Lunii în jurul axei este egală cu durata revoluției în jurul Pământului. Fenomenul se numește rotație sincronă și este frecvent printre lunile planetelor.
Există o față întunecată a Lunii?
Nu. Există o față ascunsă, pe care nu o vedem de pe Pământ, dar Soarele o luminează la fel de mult ca pe cea vizibilă, în alte momente ale ciclului.
Ce sunt mările lunare?
Câmpii întunecate de bazalt, rămase în urma revărsărilor de lavă din bazinele create de impacturi. Nu conțin apă.
Cum s-a format Luna?
Cea mai acceptată ipoteză spune că provine dintr-o ciocnire între Pământul tânăr și un corp de mărimea lui Marte, urmată de adunarea resturilor aruncate pe orbită.
Se văd craterele Lunii cu ochiul liber?
Nu. Cu ochiul liber vezi doar mările și zonele luminoase. Craterele devin vizibile cu un binoclu 10×50 sau cu un telescop mic.
